Nimic... nimicuri

Nu pot sa ma gandesc la tara fara sa nu-mi amintesc noptile geroase petrecute ghemuit in transeu, fara sa-mi amintesc teroarea aceea... Zilele treceau mai usor. Ne primeam ratia de mancare, mereu aceeasi cartofi deshidratati plini de noroi si sfertul de paine neagra, mai veneau tiganii si vindeau rachiu botezat si slanina cruda. Mancam asa scrasnindu-mi in dinti mizeria aia de pe cartofi si dadeam peste cap jumatatea de rachiu care era mai slab decat un vin prost. Reusea totusi sa ma incalzeasca... Apoi noaptea cu gerul sticlos si nenorocitele alea de haine militare care tineau cald numai vara. Ma chinuiam cu degetele inghetate stricand o cutie de chibrituri sa-mi aprind cate o tigara... Si durerea aceea ce ti-o da frigul, si teama aceea care crestea cu fiecare impuscatura si apoi suieraturile gloantelor infingandu-se cu un sunet sec in pamantul inghetat tun. Teroristii... Eu personal n-am vazut niciunul, am vazut doar gloante trasoare venind spre noi si am vazut oameni murind.
Am vazut tarziu simbolul revolutiei - drapelul gaurit, am holbat si eu ochii la cururile sud-americane care devenisera si ele simbolul trist si parca mai adevarat al revolutiei noastre, acea Lambada obsedanta pe care o auzeai peste tot cu o frecventa nebuna. Si au aparut si cainii revolutiei, cei ce stiau ce se poate face si cum si cu cine. Aproape doi ani s-au bucurat de afaceri absolut necontrolate fara impozite si fara reguli, un desfrau de averi... sacali nenorociti imbogatiti din hoiturile dobitocilor morti pe strazi si prin transee...
Am asta in minte cand ma gandesc la tara, asta si apoi totul se aduna intr-un suvoi de amintiri, putine, tare putine placute. Si scarba... Scarba pentru toate, pentru tot... Munca mea, niciodata mai putin de 10 ore pe zi, baietelul care mi se imbolnavea exact atunci cand farmaciile tocmai terminau medicamentele compensate... doi pampersi pe zi, juma' de parizer, tigari pe datorie... Si munceam, munceam ca un nebun pierzand nopti si zile in sir tremurand de la canile de cafea baute fara numar. Imi amintesc ca lucram intr-o agentie publicitara in Bucuresti, eu - art director, Alex dtp-ist, amandoi flamanzi asteptand patronul. Venea si patronul intr-un tarziu si ne arunca cincizeci de mii. Alex o zbughea pe usa si se intorcea cu tigari, paine calda si un pateu la baton. Punea repede pe birou un ziar, taia painea si intindea pateul, isi punea un servetel la gat si ma intreba cu ton calm si cu eleganta :"Pate?". Da, multumesc! Radeam amandoi mancand hamesiti... Asta e o amintire placuta... Si Ziarul de Roman e o amintire placuta, oamenii de acolo de fapt... Si atat - in rest un amalgam de intamplari fara rost, de hotatari gresite sau pripite. Intre timp sacalii devenisera politicieni, oameni cu greutate, care sub pretextul carmuirii tarii continuau sa faca tot ce stiau ei mai bine - sa distruga totul... Amar de oameni lasati pe drumuri din fabrici vandute sau falimentate, suflete care, ca si mine, trebuiau sa duca zilnic acasa pampers, parizer... si cine mai stie ce. Un valatug de drame care se consumau in liniste, intre o combinata si alta, prin crasmele de doi bani aparute in cele mai neasteptate locuri.

A fost momentul cand n-am mai putut... N-am mai putut auzi o vorba despre politica si politicieni, n-am mai putut sa le machetez ineptiile sau publicitatile mincinoase, n-am mai putut sa ma privesc in oglinda... Atunci am hotarat ca tarii asteia nu vreau sa-i mai dau nimic! Si am plecat...

Am fost constient unde voi ajunge... Cum viata mea este alcatuita din cateva reset-uri importante, un altul nu mai insemna chiar asa un efort. Obisnuit fiind cu inceputurile am luat-o de la capat. Am cunoscut prima data viile din sudul Italiei, am mers si cu oile la pascut si am curatat si grajdurile cailor. Munca bruta... Am invatat limba si am inceput sa ma inteleg cu cei din jur si incet am inceput sa vad de ce sunt ei asa. Oameni diferiti, legati de pamantul lor, un popor care nu a lasat niciodata sa fie calcat in picioare. Nu le poti povesti nimic din ce inseamna Romania... Te privesc neincrezatori si efectiv nu reusesc sa conceapa o astfel de realitate.
Acum sunt in nordul Italiei, muncesc intr-o fabrica exact sapte ore si jumatate pe zi pentru 13 salarii pe an si dintr-un salariu pot sa-mi duc linistit viata, eu cu nevasta-mea si cei trei copii. Si pentru ca platesc impozite statului, statul imi da alocatie pentru copii si pentru sotie in fiecare luna, alocatie suplimentara de doua ori pe an pentru ca am trei copii, suntem toti cinci asigurati medical si avem dreptul la medicamente gratuite. Si toate acestea le obtii in mod decent, muncind, fara sa rosesti pe la ghiseele primariei si fara sa dai un cent spaga.
Imi spunea un italian: De ce, daca lucrurile merg prost in tara voastra, nu va suflecati manecile si sa va apucati de treaba, voi astia tineri, sa ajutati tara sa se ridice? Sunteti toti niste tradatori!
Mda... noi, tradatorii